O sută de ani lumină

Sunt gata de schimbări.

Strâng în rucsac totul ce mi-a mai rămas de la mine: mănuşi fără degete, un pumn de gînduri, câteva iubiri mîncate de molii, trei strune de chitară, o agendă cu toate foile scrise, opt bileţele de iubire, în care nu e indicat numele destinatarului, nici a expeditorului…. accesorii de suflet: căldură cu perle artificiale, afecţiuni cu sclipici, trei rînduri de mărgele de sentimente cu o închizătoare englezească…

Sunt gata să mă pornesc la drum.

Pe o hartă turistică sunt bifate cu cariocă locurile în care aş putea găsi vreun miracol. Până la cel mai apropiat punct de destinaţie – o sută de ani lumină. Iau două mere verzi în buzunarul vestei. Dacă flamînzim în drum?

Leg şireturile ghetelor.

El mă aşteaptă pe scaunul de lîngă casă. Are valiză mult mai mică. O ia şi pe a mea, eliberîndu-mi umerii de puţinele amintiri rămase. Mă sărută pe tîmplă.

Revin în o sută de ani lumina! Rămâne să decid unde revin!


Ştiri de la poştă

Dragi consumatori,
Tot ce avem în stoc e un decembrie second-hand.
XXL. Întins. Lipsit de formă. Gri spălăcit.
Nu-l mai vreţi? Nu vă mai place? Îl vedeţi prea bine?
Schimbaţi lentilele. Cumpăraţi o ramă stilată şi purtaţi curcubeul pe nas. Pătaţi-l cu acuarelă şi fard.

Mereu greşesc cei de la poştă.
Nu-mi livrează iarna. S-a pierdut pe undeva cutia cu zăpadă. Mi-au adus în loc fulgi cu termen de valabilitate expirat. Nu se aranjează pe streşini şi crengi.

Astăzi iarăşi ştiri proaste la poştă: Insuficient credit pentru minuni de Revelion!
Probabil ar trebui să renunţ la producători străini de poveşti şi să încep a crede în miracole autohtone.

Pe poliţa de sus – fulare din vise naturale şi lână. Firele de aţă au miros de decembrie, de mere coapte şi vin fiert. Se asortează cu berete colorate. Se învîrtesc în jurul gîtului şi ascund imperfecţiunile siluetei… spre exemplu, nodul din gât.

Şi dacă nu vă place nimic, alăturaţi-vă, cu toţii suntem în asteptarea unei colecţii noi.


A secat oceanul…

Iniţial credeam că nu-mi mai seacă inspiraţia, dar a apărut o insulă în inima ei. Credeam că fac havuz cu apă şi peşti coloraţi în mijloc. S-a mărit insula… Eul meu liric seacă.

Mă plimb pe fund de ocean şi strîng scoici. Îmi fac mărgele. Le voi purta cu rochii albe şi lungi cînd voi deveni om.

Atunci apare un El liric. Poetic şi complex, cu schiţe pe margini de agendă, cu jurnal, blog, plachete de versuri sau notiţe, ci i le fur până îşi alege prăjitura la cafea în localul de la intersecţie.

Îmi scald privirea în păharul cu apă, ruşinată de eul meu modest, ruşinată de ideile mele dietetice, ce zi de zi par tot mai suple şi invizibile. El-ul revine la masă.

El-ul bea cafea fără zahăr. El-ul are ochi căprui şi o voce de neuitat. El-ul nu doarme noaptea de teama să nu scape un gînd sau un vers.

El-ul liric priveşte cerul prea des. Îmi uită numele. Mă uită.

Sunt prea umanizată pentru a semăna cu un poem.La ce bun să mă reţină?

Plec prima. De după fereastră privesc profilul lui.

Magnetic. Concentrat. Ermetic.

Vreau să revin. Să-l curăţ de coaja protectoare. Să demolez bariera. Să ţin în palme un El nud. Să văd ce culoare are şi ce melodii naşte.

Brusc revin. Fin sună clopoţeii de la deschiderea uşii, sticla ei vibrează uşor. El ridică privirea spre mine.

–          Mi-a secat oceanul de cîteva luni. Ce să-i fac?