Voi cumpărați lucruri inutile?
Majoritatea din cele pe care le cumpăr eu, nu au o utilitate clară. Logic, m-aș putea lipsi de ele. Însă micul scaun de lemn a fost cumpărat de la un domn cu ochi blânzi, trecut de războiul din Afganistan, cănuța verde, cred, a servit cafeaua unei familii înainte să ajungă la mine.
Astăzi am ales să vă spun povestea unei gentuțe de catifea, găsită într-o piață din Milano.
***
Am admirat ultima sculptură a lui Michelangelo în castelul Sforza și am ieșit.
Între timp, s-a întunecat. M-am oprit să iau o pictură de la un pictor ambulant. Mi-am făcut o tradiție, aduc mamei picturi din călătorii.
Aproape de Sforza se întindea un târg. Cred că m-am oprit la fiecare dintre mese, am analizat inele și broșe, am ținut în mâini obiecte pictate manual, eșarfe, genți.
Cel mai mult am stat, însă, la masa unui domn, demn de rolul unui vrăjitor bun dintr-un fantasy. Bătrân și cărunt, cu o licărire obraznică în priviri. Un copil în etate, un hippie îmbătrânit.
Vindea genți de catifea, ornamentate ciudat și puțin strângaci. Câteva gentuțe mici cu ochi, una mai mare cu imaginea Fridei Kahlo, realizată din bucățele multicolore de stofă.
La ce bun am nevoie de o gentuță de catifea, mă gândeam eu…
Trebuie să ai vânt și pene în păr, fustă vaporoasă și să dormi sub cerul înstelat, ca să o porți.
Am vrut să plec, dar trebuia să întreb.
- Cine face aceste genți?
- Soția mea, – mi-a răspuns zâmbind, demonstrând niște gropițe copilărești.
Nu e una dintre acele frumoase povești de iubire care durează în timp? Ori sufletele-pereche s-au întâlnit la cea de-a doua tinerețe?
A vinde gențile drăguțe și ciudate, și a fi mândru de ea, mi-a părut o declarație de iubire.
I-am spus că e talentată și am ales cea mai mică gentuță, pentru că obiectele pe care le porți, trebuie să te transforme într-o poveste. Pentru că am simțit o nevoie să-i susțin, și să păstrez o amintire despre această frumoasă formă a iubirii.