Cracovia este somnoroasă și echilibrată. Nu te provoacă să zburzi de la un capăt la celălalt al ei. Nu se trezește mai devreme de ora 9, te lasă să o vezi la pas…
Eu m-am stabilit în cartierul evreiesc. Nu știu de ce. Am luat rezervarea, fiind încântată de interiorul hostelul-ului și de camera single la un preț foarte mic. Apoi mi-am dat seama că voi ajunge în jumătate de oră de la gară (prin ploaie).
Astfel, m-am pomenit în preajma tuturor atracțiilor triste. Pe cealaltă parte a râului se întinde piața cu unul dintre cele mai cunoscute monumente pentru victimele ghetto – cel cu scaune.
Era abia trecut de 9 și cartierul evreiesc dormea. Îi simțeai durerea atât de acut, încât am înțeles. Nu pot abandona acest oraș, care a decis să se dezvăluie. Deși nu mi-am pus pe traseul Fabrica lui Shindler, am decis s-o văd. Am urmat un cuplu de turiști, pentru că mp tem extrem de mult să intru în muzee triste singură.
La acea oră Fabrica a fost plină.
Te cufunda în atmosfera anilor 1930-1940, te plimba prin Cracovia veche – pavaj, fotografii, slide-uri, documente… foarte brusc te arunca în nazism. După colț descopereau că s-a schimbat podeaua, acum e presărată de swastici și flaguri roșii atârnă de pe tavan. Din nazism ajungeai direct în ghetto, frânturi de scrisori, povești, gemete, pietre mărunte pe podea, suflete sfâșiate… teamă.
Așa ajungi să-l descoperi pe Oscar Shindler, care a salvat vieți… mai mult, vezi fiecare viață salvată, citești numele oamenilor. Și atunci, eroismul lui nu mai este o cifră fără de importanță. Devine umanizată, și atinge mai tare.
Mă tem să înaintez în celelalte săli. Este dureros.
Fabrica – plânge. Asiști alături de ea la venirea armatelor sovietice, la destrămarea de ghetto.
Ieși afară. Expiri.
Uneori ai nevoie de duș rece, ca să recapeți unele valori, ca să uiți de altele.
În această zi, în care am fost atât de emoționată, nu am cumpărat nimic.
