Uneori cumpăr lucruri de la piața de vechituri de la Gara Feroviară, pe drum spre casă încerc să ghicesc cui a mai aparținut obiectul ce mă va bucura pe mine, ce case a văzut, ce istorii a cunoscut până a ajuns pe mâna mea.
M-am gândit la fel și la prenumele meu.
Cum a ajuns un prenume românesc la o fată cu înfățișare slavonă, născută în ultimii ani ai Uniunii Sovietice, într-o familie în care se gândea în limba rusă, într-un oraș în care tot în rusă se vorbea. Eu niciodată nu l-am iubit și nu l-am simțit potrivit pentru mine (deși, în timpurile în care pe copilul vecinei mele îl cheamă Richard, ce să mai vorbim despre prenume potrivite).
E greu să iubești un prenume, când e scris pe pachet cu cele mai ieftine țigări, iar toți copiii din curte doar această asociere o fac.
Sătulă de complexele mele mama mi-a propus să-l schimb.
Am făcut o listă, am ales dintre Polina, Evelina, Emma și Margareta. Dar mi-a fost frică să fac acest pas.
***
Doar mai târziu m-am copt pentru explicație.
În ultimii ani ai Uniunii Sovietice mama admira frumusețe, curajul, talentul Doinei Aldea-Teodorovici. Și știind că va avea o fată, își dorea ca aceasta să le posede. Toate aceste calificative se uneau pentru ea într-un prenume – Doina.
***
Cam 4-5 ani în urmă mama s-a cunoscut cu doamna Eugenia Marin, mama Doinei.
Au avut birouri vecine, au mai discutat, au mai stat la o cafea… iar într-o zi doamna Eugenia a întrebat-o cum o cheamă pe fiica ei.
– Doina. – a răspuns mama, dar nu a explicat de ce…
