Eu am un obicei prost să cred în promisiuni.
Ce stupiditate… să crezi în cuvinte? De parcă un om se gândește bine când le pronunță, de parcă cel care confirmă cu tine ziua, ora, locația sau subiectul chiar aceasta are în vedere.
A venit timpul să colectez prostii auzite de la alți oameni, cei care promit să expedieze un text până seara (o săptămână a trecut, și nici urmă de text), care vor să se vadă cu tine pentru o discuție serioasă (și de peste o lună te tot evită), care au mutat o plimbare pe week-end, și câteva weekenduri au tot trecut fără de știre.
Este absolut normal ca eu, fata cu cuvinte, să le iau în serios. Toată viața am petrecut între ele, le-am cules cu grijă, le-am aranjat, le-am crezut…
***
În ultimii ani cuvintele atât de importante pentru mine au început a pierde sens.
Și am învățat să nu le mai aud, să le scap, să le las să zboare… și cel mai grav, să le promit.
***
Eu sunt ca un melc, care poartă cu el amintiri și întâmplări din trecut, dar cel mai greu pentru mine să port în spate un sac cu promisiuni date, întâlniri stabilite, deadline-uri fixate… deoarece nu știu cum să le reduc la zero și să mă eliberez.
***
Cel mai bine să nu-mi mai promiteți nimic, vă rog…
No Comment! Be the first one.