A secat oceanul…

Iniţial credeam că nu-mi mai seacă inspiraţia, dar a apărut o insulă în inima ei. Credeam că fac havuz cu apă şi peşti coloraţi în mijloc. S-a mărit insula… Eul meu liric seacă.

Mă plimb pe fund de ocean şi strîng scoici. Îmi fac mărgele. Le voi purta cu rochii albe şi lungi cînd voi deveni om.

Atunci apare un El liric. Poetic şi complex, cu schiţe pe margini de agendă, cu jurnal, blog, plachete de versuri sau notiţe, ci i le fur până îşi alege prăjitura la cafea în localul de la intersecţie.

Îmi scald privirea în păharul cu apă, ruşinată de eul meu modest, ruşinată de ideile mele dietetice, ce zi de zi par tot mai suple şi invizibile. El-ul revine la masă.

El-ul bea cafea fără zahăr. El-ul are ochi căprui şi o voce de neuitat. El-ul nu doarme noaptea de teama să nu scape un gînd sau un vers.

El-ul liric priveşte cerul prea des. Îmi uită numele. Mă uită.

Sunt prea umanizată pentru a semăna cu un poem.La ce bun să mă reţină?

Plec prima. De după fereastră privesc profilul lui.

Magnetic. Concentrat. Ermetic.

Vreau să revin. Să-l curăţ de coaja protectoare. Să demolez bariera. Să ţin în palme un El nud. Să văd ce culoare are şi ce melodii naşte.

Brusc revin. Fin sună clopoţeii de la deschiderea uşii, sticla ei vibrează uşor. El ridică privirea spre mine.

–          Mi-a secat oceanul de cîteva luni. Ce să-i fac?