Category: Despre toate

Plouă-n Bucureşti

Plouă-n Bucureşti.

Peste toate străzile concomitent.

Peste Dacia, Amzei şi Inocenţei.

 

Nu toate ploile sunt sincrone.

Nu toţi oamenii vin cu poveşti.

Nu toate drumurile duc undeva.

Nu totul are un sens.

 

Plouă-n Bucureşti.

Peste toate cuvintele aduse de mine.

Nu a rămas niciunul.

 

Şi e

mai bine

aşa.

To a new city

Traveling to a new city is like entering the house of a new lover.

The desire, the anticipation, the fear:

– What if I am lost? What if…?

After a few days you will know:

Here’s the coffee, here the coffee cups are.

You will have the map of his body.

And the smell.

You will wear the smell of a new city, and of a new lover

Like a souvenir.

 

That’s why we make love

And that’s why we travel:

To steal the smell.

 

And they

Let us.

Woman leaving entrance door carrying two suitcases, low section

To challenge or to be challenged?

Pentru mine funcționează la fel de bine ambele forme ale verbului. De câțiva ani mă tot provoc – din curiozitate sau din dorință de a-mi testa limitele – voinței, răbdării, minții, corpului.

Oare câte articole pot să scriu? Câte zile fără cafea voi rezista? Dar fără zahăr? Dar cu sport? Și câte cărți? Mai multe decât anul trecut?

Cred că vine și din mediul corporativ în care îți setezi obiective clare la început de an. Adevărul e că și pe acele am tendința să le depășesc, fiind în aceeași competiție cu sine.

Tot anul 2017 a fost un lung traseu de fugit după obiective, de depășit așteptări, iar la final de decembrie, devenind un zombie care doar despre conferințe și deadline putea să vorbească, mi-am promis că o voi lua mai ușor la început de an.

Și, iată-mă, la început de an m-am pomenit notând o lungă listă de obiective personale pentru 2018.

Așadar, dincolo de echilibrul perfect de somn, sport, alimentație și apă, mi-am setat și 2 provocări mai mari.

Prima e legată de lecturi. Rămân la cifra de 40 de cărți și în 2018, iar în acest an îmi propun să adaug ficțiunii și niște cărți de specialitate, că tot se strâng pe raft.

Cea de-a doua provocare îmi pare mult mai interesantă. În următoarele luni (minim trei) mi-am propus un Shopping Detox. Vine din sentimentul că demult am trecut limita de „suficient”, iar lucrurile încep să pătrundă în spațiul meu personal. Pe lista de interzise se găsesc:

  • Haine
  • Accesorii (mai ales cercei)
  • Cosmetice (grație job-ului am ajuns să am un stoc atât de mare, încât ar fi păcat să nu le folosesc până expiră)
  • Cărți (în condițiile în care am vreo 50 de cărți necitite și un Kindle plin de to-read)
  • Ceaiuri (e și aici o colecție impresionantă).

***

De cât de multe lucruri avem nevoie să fie suficient?

5.

Un lucru prost

în legătură cu autocunoașterea

e că te cunoști atât de bine,

încât niciun text propriu

nu te mai

surprinde.

 

Говорят

Говорят,

Настоящая близость – чувствовать ток

в кончиках пальцев,

когда прикасаешься

к чьей-то руке.

 

Но может…

Мы чувствуем ток,

Когда друг к другу мыслями прикасаемся?

Cum se prepară o sâmbătă reuşită?

Oare este vreo zi a săptămânii mai dorită decât sâmbăta? Mai ales în 2017, anul în care orice lucru devenea o luptă mică.

În acest an am început să prepar sâmbăta după propria mea reţetă.

Notaţi.

***

Se ia o dimineaţă proaspătă şi se întinde bine (cel puţin până la prânz).

Se adaugă cafeaua cu lapte rece (iar în timpul preparării ei se savurează… aroma, sunetul apei ce dă în clocot, zaţul ce se așază pe fund de cană).

Se alege o carte cu magie (cu cât mai complicată a fost săptămâna, cu atât mai multe vrăji şi mistere se recomandă să conţină).

Se face un cuib din plapumă în care se adaugă toate ingredientele enumerate mai sus.

„Colecţionarul” este incomod?

Pentru mine, omul, care mereu are câte o părere contradictorie în mânecă, spectacolul a fost exagerat de dramatic.

Opera, din câte o ţineam minte eu (recenzia din 2013 e aici), avea un fir foarte lin şi echilibrat… înspăimântător de liniştit. Ca un suspans. Şi anume în această linişte se ascundea, părerea mea, toată drama „Colecţionarului”.

El, protagonistul nebun, îşi ţinea nebunia adânc sub masca unui om de rând. Şi era extrem de înfricoșător să te gândeşti ce vicii ascund oamenii din jurul nostru. Personajul lui Nicu Ţurcanu a fost un nebun excentric, un Andy Warhol, iar nebunia lui a stat la suprafaţă.

Ea, Miranda, plină de viaţă, extrem de aeriană, visătoare şi fină. Miranda şi Fred creau un contrast enorm în roman, pe scenă, fiind o ciocnire a două caractere puternice, extrem de pasionale.

***

Pasiunea, nebunia, iubirea pot fi interpretate foarte divers.

Şi poate generaţia noastră este tot mai imună la emoţii şi drame şi avem nevoie de exagerări ca să ne regăsim?

Şi poate, teatrul, are o voce mai puternică decât literatura, şi poate să-şi permită să strige din toate puterile, să dea volumul emoţiilor mai tare?

***

Nu e nevoie să fii de acord cu o operă de artă.

Ea trebuie să te deranjeze, să te tulbure, să fie incomodă.

„Colecţionarul” m-a tulburat (altfel, decât în 2013), şi asta contează.

 

P.S. Mi-a lipsit, totuşi, finalul original al romanului.