Perfecțiunea se învață

În viața anterioară (înainte de a veni în presă) credeam că textele trebuie să fie firești, neredactate, necizelate. Exact așa cum le face natura sau gândirea umană. Textul șlefuit la perfecțiune nu mai este al tău, iar amprenta personalității tale e ștearsă de un redactor.

Apoi s-a întâmplat un șoc.

Mi-am transmis articolul aparent genial, plin de păreri și concluzii, unui redactor de revistă. În câteva zile m-a chemat în redacție. Mi-a tras un scaun la masa ei, a deschis un fișier și am văzut articolul meu, roșu, subliniat, plin de greșeli.

Au urmat patru ani în aceeași redacție. Transmiteam articole către redactor zi de zi, luam scaunul și aflam mai mult despre greșeli, ortografie, virgule, despre întrebări corecte, interviuri reușite, idei de proiecte.

Nu mă gândeam la perfecțiune.

Mă temeam de acel sentiment urât, când afli că ai scăpat gândurile tale în cuvinte nepotrivite și le-ai aranjat prea haotic.

O deosebită plăcere simțeam când îmi vedeam textele publicate fără schimbări.

De aproape doi ani caut perfecțiune în comunicare, refac machete, editez texte, întorc cu capul în sus reportaje și concepte. Nu mă voi mira când unii jurnaliști vor refuza să lucreze cu mine, iar unele agenții de organizare a evenimentelor vor rata o colaborare.

Nu vă supărați.

E datorită unei doamne răbdătoare, care mi-a explicat valoarea unui detaliu potrivit perfect, a unei virgule la locul ei…

P.S. Apropo, în viața de zi cu zi am rămas la fel de haotică, spontană și deloc perfecționistă.

Comments

comments