E puțin să avem doar o voce

Acum o vrem multiplicată. O vrem auzită, și adunăm prieteni și fani, o mulțime de ochi și urechi, ca să o audă.

Fiecare își construiește o scenă, și evoluează aproape non-stop.

Eu mă tem.

Eu vreau să mă ascund și nu pot, și tot mai rar vorbesc despre mine „în scenă”, deoarece lumea nu-ți iartă nicio gafă, nicio greșeală gramaticală, nicio slăbiciune adolescentină, nu iartă nimic… și-ți va aduce aminte când vei vrea să-ți iei zborul și să obții ceva.

Ce bine-ar fi să știm să facem curățenie după noi.

Să ștergem profiluri, pagini, link-uri, poze, informații de care nu mai avem nevoie de parcă am curăți o poiană de după un picnic. Dar vrem să rămânem în amintirea cuiva, fie și a unei rețele de socializare. Să ne păstreze

Nu judec. Doar constat.

Știi, mi se pare că nu mai vreau să scriu cărți.

Eu sunt scriitoate fără cărți, scriitoare și povestitoare după fire. Și-mi pare mai uman să murdăresc niște coli virtuale decât foi de hârtie în numeroase încercări de a crea ceva valoros și durabil.

Cum poți afla, dacă scrii bine?

Comments

comments