Nu-mi doresc în alte case loc
Mie străine.
Lânga tine, zi-mi, dacă nu eu,
Atunci cine?

(Alternosfera “Deja străină”)

 

 

Noi am visat la o altă realitate. Una mai realistă şi grunge.

Pe atunci pleoapele îmi erau căptuşite cu stofă roz, să văd vise colorate.

*     *     *

Noi am destupat o sticlă de alb sec. L-am băut din căni. Cum se cuvine în casa mea. Prin sticla gofrată desluşeam conturul degetelor tale, ce ţineau o altă cană la un metru de mine.

Vorbeam atunci că drumurile rele sunt cele care nu caută să se intersecteze şi să facă cotituri. Vorbeam despre drumuri sincere de ţară şi şosele pieptănate şi ridicam păharele pentru intersecţia frumoasă între modestele noastre destine. Pe atunci credeam că poţi zidi fericire la o răscruce de drumuri. Dar semafoarele nu arată verde mereu.

*     *     *

Fumai la balcon şi eu te inspiram împreună cu fum şi aer rece de capitală. Vorbeam atunci că spectacole au nevoie de critici, că oameni au nevoie de păreri, mai ales de păreri ce le pot contrazice. La un apus de toamnă eu am realizat că fac spectacole pentru un singur spectator, iar ideile mele nu au contur. Le ajustez la ale tale.

*     *     *

Îţi fierbeam cafeaua la bucătăria micii mele case. Pe atunci vorbeam că oamenii se evaporă şi devin aburi. Că fiecare „azi” are un miros… de cafea măcinată, parfum picant ori ceai de fructe. Pielea şi pereţii odaii îmbibă miros şi atunci rămîi mereu în casa mea, să mă înconjori… Am deschis ferestrele să mă aerisesc de tine.

*     *     *

Ieri fulgera. Vorbeam în gînd cu tine. Îţi gîndeam despre vise torenţiale şi umbrele pentru suflet, despre rugi şi ruguri. Era monolog. Nu-mi răspundea decît sala goală, gîndurile se izbeau de culise, pereţi şi scaune şi se întorceau la mine.

Şi atunci am simţit gravitatea reflexivă a verbului „a se înstrăina”.  

Comments

comments