E primăvăratică iarna asta. Metaforică. Plină de soare, și ploi, și promisiuni.

Zi de zi cultiv răbdare în suflet. Inspir adînc. Să încolțească.

Va da roadă într-o după-amiază ploioasă. Cu siguranță.

Rătăcesc și plutesc. Lipită ca un fluture adormit de fereastra unui troleibuz semi-gol.

E prima iarnă cînd nu hibernez. Nu fac culcuș din plapume și nu număr orele pînă la echinocțiu de primăvară.

Nu mai folosesc crusta pentru a mă proteja de viscol și grindină.

Nu număr silabele. Le rostogolesc cu plăcere pînă la destinatar.

Interlocutorii mei sunt sufletiști, bătuți de epitete.

E prima iarnă fără somn. Sunt un stup de gânduri. Ele roiesc lîngă tîmplă după fiecare miez de noapte. Le aud și în vis. Mă trezesc și le aranjez prin caiete.

Poate vor deveni frînturi de roman, cînd se vor coace.

Și poate acum, schițez o prefață. Una haotică și neliniștită.

 

 

Comments

comments